Îmi sprijin coatele de marginea prăpastiei şi îmi aşez capul în palme.
Niciodată nu ştim cum să ne arătăm sentimentele. Şi ce e mai important, nu ştim când. Nu ştim când e cazul să fim puternici şi când putem plânge. Nu ştim cum să strângem în braţe o persoană în funcţie de nevoile ei.
Ne lăsăm personalităţile conturate de păreri ce nu-şi au rostul. Ascultăm injuriile şi le închidem în suflet, consumându-ne, în loc să le aruncăm prin toate colţurile minţii şi să ne gândim dacă le merităm sau nu. Numai noi putem decide dacă putem fi sau nu criticaţi. Sau cel puţin putem alege să ascultăm.
Suntem nesiguri când vine vorba de zâmbete şi rămânem singuri că nu ştim să înseninăm chipuri. De ce nu putem pur şi simplu să facem paşi decisivi, nu doar paşi? Atunci vom putea vedea că de fapt ştiam de la început ce se va întâmpla. Ne cufundăm în ezitare şi nu avem curajul să facem lucruri care pot să ne satisfacă sau nu. Să ne asumăm riscul! Avem timp destul să regretăm mai târziu.
Suntem într-adevăr mulţumiţi de atitudinea pe care o avem şi felul în care tratăm diverse lucruri şi situaţii? Suntem fericiţi chiar şi atunci când simţim că mai avem un pas şi cedăm? Suntem uimiţi de cât de multe putem face chiar şi atunci când spunem că nu mai putem. De ce să aşteptăm să ne facă cineva fericiţi? O putem face şi singuri.
De ce să ne lăsăm conduşi de dorinţa de a avea pe cineva? O jumătate? Nu cred. Omul este o fiinţă completă şi complexă. Este simetric din toate punctele de vedere, nu mai are nevoie de nicio adăugare de jumătăţi. Şi zic jumătăţi pentru că nu este niciodată una singură.
Suntem dominaţi de obsesia de a fi ca ceilalţi când noi înşine, prin propria existenţă suntem unici şi diferiţi. Trebuie să încetăm să ne comparăm gândindu-ne că imitând un model/tipar atingem perfecţiunea. Suntem perfecţi în felul nostru. Refuzăm astfel să ne lăsăm surprinşi de lucruri noi, lucruri pe care nu le putem vedea purtând atitudinea asta.
Suntem naivi în a crede că mâna ce se joacă în părul nostru, sau buzele ce ne sărută gâtul vor face asta pentru totdeauna. Nimic nu este etern. Cu excepţia sufletului. Să avem grijă de sufletul nostru şi să lăsăm mâinile fine, buzele moi, privirile calde, buclele neastâmpărate şi alte nimicuri efemere pentru că toate astea nu vor mai exista la un moment dat. EL/EA va pleca şi rămânem singuri. Mereu pleacă. Şi trebuie să înţelegem că ăsta nu e sfârşitul, ci e un nou început.
Învaţă să trăieşti, acceptă faptul că eşti unic, iubeşte tot ce-ţi trece prin mâini şi fă-o cu tot sufletul, nu cu jumătăţi de măsură. Sunt sigură că te poţi numi om, dacă eşti tu, nu o părere, nu altcineva.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu