Îmi spui zilnic cât de frumoasă sunt, dar nu vezi că lângă tine strălucesc.
Dorul- ce forţă nebună! Câtă putere are să îngenuncheze un om, să-l lase obosit şi fără vlagă... Ah! Dulce nebunie. Cea mai frumoasă dintre dureri. Mi-e dor de tine şi când eşti aici.
Mă întreb cât rezistă inima să suspine şi să aştepte să faci ce îţi şopteşte. Cum auzi ce ascunde orgoliul şi faci întocmai? Lasă dracu ţigara aia şi uite-te la mine, prostule!
Mi-ai muşcat momeala, dragule, dar cumva m-ai făcut să nu te văd ca pe o pradă. Şi ai rămas aici. Unde era să pleci când afară ploua? Ia-mă în braţe şi am să te sărut.
E uimitor cum ne răzgândim şi facem tot ce nu ne stă în fire pentru lucruri efemere, dar diabetic de dulci. Ce curiozitate te împinge să-ţi tăvăleşti orgoliul în noroiul persoanei iubite? Şi ce mizerie frumoasă laşi în urmă! Rămâi aici şi mâine!
Stai lângă mine până vine primăvara! Şi dă-mi toate verile tale! Eu iubesc căldura. Căldura verii, căldura corpului tău... Încălzeşte-mi inima şi ai grijă de ea.
Să mai cer o pereche de mâini să îmbrăţişez lumea odată cu tine? Să mai cer o pereche de buze să te sărut o noapte întreagă? Să mai cer o pereche de picioare să ajung la tine de fiecare dată când ai nevoie? Ţi-aş oferi încă o pereche de ochi să vezi câte aş face pentru tine dacă ar fi posibil.
M-ai răvăşit complet şi iremediabil. Şi o spun chiar dacă nu aş avea niciodată curaj să recunosc. Sunt slăbită într-un mod de care nu sunt deloc mândră. Am ajuns un om de care mă feream cu o frică nebună. Un om slab, lipsit de orice voinţă, dependent de altcineva. Şi nu m-ar deranja asta dacă aş şti că nu am nimic de pierdut. Dar am.
Ador să te privesc în fiecare dimineaţă. Să văd cum din ochii tăi abia deschişi îmi clădeşti imaginea. Să fiu prima persoană pe care o vezi. Să îmi oglindesc zâmbetul în privirea ta. Să nu închizi ochii de teamă să nu dispar. Să răsufli uşurat când mă găseşti lângă tine.
Vreau mai mult şi mai mult. Vreau mai mult din tine şi îţi dau totul. Vreau mai mult astăzi. Vreau mai mult pentru totdeauna. Te vreau. "Te am şi te mai vreau.". Vreau să-mi spui mereu "încă puţin" când mi-e dor de tine. Vreau să am siguranţa că va exista o "data viitoare". Vreau să te sărut mereu ca ultima dată.
Sunt o catastrofă. Sunt o furtună de vise şi sentimente din ce în ce mai distrugătoare. Şi promit că o să mă străduiesc să le controlez. Dar nu acum. Acum vreau să mă bucur de noua nebunie ce-mi inundă simţurile. Vreau să învăţ să fiu omul ăsta nou, slab, dependent. Pentru că omul ăsta e mai fericit ca niciodată şi nu simte nevoia să explice nimănui de ce. Tu ştii deja. Ei ştiu deja. E tot ce contează.
Când eşti la jumătatea drumului chiar nu mai contează dacă te uiţi înapoi. Ce era mai greu a trecut.
Mă feresc de fiecare dată de sentimentele ce dau năvală zi de zi de ceva timp. O fi decembrie, o fi iarna, cert este că e ciudat. Îmi plec capul şi îl ţin în mâini ca un om disperat ce-şi aşteaptă sentinţa.
Mă întreb a mia oară: unde merg de aici? Cu ce riscuri? Să mai continui? Nu găsesc niciun răspuns.
Ajungi la un moment dat să nu mai ştii din ce ochi să verşi o lacrimă, cu a cui gură să schiţezi un zâmbet, pentru că cele pe care le ai au secat. Îi cauţi mâinile printre oamenii ce se înghesuie şi te sufocă doar ca să afli că mâinile alea îţi iau aerul puţin câte puţin.
A trecut un an şi mă văd în faţa unui decembrie gol. Mă încearcă o senzaţie intensă de leşin, mi se duc puterile fără să le pot opri. Îmi simt sufletul ca pe un navetist ce-şi aşteaptă maşina într-o staţie murdară, cu pachetul de ţigări într-unul dintre buzunare. Uzat. Şters. Obosit. Uitat în ploaie de oamenii pentru care se zbate.
Aş vrea să fii aici, să-mi vorbeşti curat, să-mi ţii sufletul la păstrat pentru tot restul vieţii. L-aş lua apoi când plec şi aş veni la tine cu el în mână, prăfuit, mirosind a trecut. Aşa mi-ar fi mai uşor să trec peste anii ce urmează să mă lovească prin absenţa ta.
Toţi îmi spun că ce a fost mai greu a trecut. Că de acum o să fie bine, că îmi vor fi alături. Dar cine îi crede, cui îi pasă? Am furtună în inimă şi ploaie în priviri. Nu mai sunt eu.
Am crezut că e totul bine. Am continuat zi de zi să ţin la distanţă ce s-a întâmplat în decembrie. Dar iată-l că a venit din nou, mai puternic şi mai gol. Mi-a tras pe nas şi ultima rază de soare şi m-a lăsat să mă sufoc şi să mă chinui sub greutatea norilor. Cât să poată duce un om?
Nu mă opresc aici. Sper să nu mă urăşti că îţi spun asta, dar eu merg mai departe. Acum respiră altcineva pentru mine şi mă ajută să privesc înainte. Nu este doar nefericirea mea în joc, ci şi fericirea lui. Da, amintirea ta continuă să mă macine, dar nu mai pot face nimic şi am înţeles asta. Acum ne desparte mai mult decât distanţa. Facem parte din lumi imposibil de intersectat. Poate doar în vis, cum am făcut-o de 350 de zile încontinuu. Eşti încă aici, dar eu nu te mai pot vedea. Te simt lângă mine dar e deja frustrant să încerc să-ţi vorbesc. Încetez să te mai chem, să-mi mai fac rău. Iar tu, încetează să mă ţii în loc.
Nu e adio, draga mea prietenă, nu plânge- plâng eu destul. E un rămas bun. Mai bun decât ultimul pe care ţi l-am spus. Mai sincer şi mai nevinovat. Cred cu tărie că te voi revedea, dar încă nu vreau asta.
Sunt bine. Merg mai departe.
*I think last night you were driving circles around me...*
Mi-am promis că voi fi acolo de fiecare dată. Ţi-am promis că voi fi doar a ta. Am promis că de data asta va fi altfel.
Sunt promisiuni pe care le putem ţine, dar altele nu vor să fie ţinute. Am promis că te voi iubi, că te voi înţelege, că nu voi renunţa.
Nu am reuşit să ţin cea mai importantă promisiune făcută mie: că nu mă voi schimba. Mi se pare imposibil să nu te schimbi când iubeşti, să nu devii o altă persoană, mai bună, Se spune că: "Cine te iubeşte nu îţi va cere să te schimbi."
Din contră, dacă cineva te iubeşte, va face tot posibilul să îţi fie bine, chiar dacă asta înseamnă să te apere de tine însuţi. Şi nu îmi pare rău că ai făcut-o. Dar mă doare că nu vezi ce ai reuşit să faci. Nu realizezi că sunt ceea ce sunt datorită ţie.
Cu tine pot să renunţ la orice mască şi să zâmbesc, ştiind că mă vei iubi oricum. Pot să mă port ca un copil, sau să fiu nervoasă, ştiind că tu mă accepţi şi aşa. Pot să spun tot ce îmi trece prin cap pentru că tu deja ştii ce voi spune. Lângă tine pot să închid ochii fără să mă tem. Dar nu vreau să îi închid. Vreau să mă bucur de fiecare moment alături de tine. Vreau să te privesc în toate momentele tale de nebunie sau de linişte.
Pentru prima dată nu mă simt constrânsă. Mă simt liberă. Simt că pot face orice atâta timp cât tu mă ţii de mână şi ai grijă să mă readuci cu picioarele pe pământ. Simt că aparţin. Nu mai sunt singură.
Pentru prima dată cineva îmi spune că sunt previzibilă. Îmi ştie fiecare mişcare pe care urmează să o fac şi fecare cuvânt pe care urmează să îl spun. Pentru că mă cunoaşte. Pentru că mă iubeşte.
Pentru prima dată nu simt niciun fel de reţinere în a spune cuiva ce simt. Şi ştiu că orice aş zice, va conta. Şi indiferent de ceea ce fac, ştiu că nu se va schimba nimic.
Şi toate astea mă sperie. Mă sperie să ştiu că am devenit o altă persoană pentru tine şi nu pot să nu mă întreb ce va face această persoană când va trebui să pleci. Mă sperie gândul că te vei trezi într-o dimineaţă şi vei realiza că ai făcut o greşeală în noaptea aia ploioasă de vară. Mi-e teamă că îţi vei da seama că poţi mai mult. Şi atunci vei pleca de lângă copilul ce-l iubeai odată fără să te uiţi în urmă. Nu mă pot abţine să nu mă gândesc la asta. E inevitabil.
Nu mă întreba de ce fac asta. De ce scriu asta. De ce mă tem. De ce nu am încredere. Îţi voi răspunde la fel de fiecare dată:
Încă puţin şi vom regreta că am trăit clipa şi nu ne-am gândit la viitor. Încă puţin şi vom realiza că trebuia să dăm ascultare temerilor. Încă puţin şi nu vom mai fi noi. Încă puţin.
Nu vreau să-mi fii departe niciodată. Nici măcar într-un colţ al sufletului, rătăcit pe cine ştie unde sau în amintire, să nu te pot vedea, să nu te pot atinge, să nu mai cred în tine. Nu vreau să te văd strivit în bileţele mototolite de amor sau aruncat într-o agendă de telefon, să te chem când mi-e mai dor. Nu vreau să te închid în cămara uitării şi să te scot mirosind a "ce-ar fi fost dacă", murdărit de praf de stele arse. Nu vreau să fii cel ce-mi vine în minte când altcineva mă atinge şi să doară că nu te pot uita. Nu pot trece peste toate dacă nu te pot avea. Încă eşti aici- dar mâine? Cine ştie să răspundă sigur ce va fi? Nimeni. Încă puţin şi nu vom mai fi noi.
"Sunt puţini aceia pe care-i iubesc cu adevărat şi mai puţini încă aceia despre care am o părere bună. Cu cât cunosc lumea mai mult, cu atât mă nemulţumeşte mai mult: fiecare zi îmi întăreşte credinţa în nestatornicia firii omeneşti şi mă convinge de puţinul temei care se poate pune şi pe ceea ce pare a fi merit şi pe ceea ce pare a fi bun-simţ..."
Jane Austen
Mă întreb câţi se privesc în oglindă şi se regăsesc în persoana din faţa lor. Câţi zâmbesc sincer şi-şi recunosc privirea de copil. Câţi lasă urme pe oglindă când se apropie şi se caută în imaginea reflectată. Oscilăm între nevoia de maturizare şi melancolia timpului trecut. Căutăm drumuri noi în necunoscut, trăind cu impresia că avem o viaţă plictisitoare şi că avem nevoie mereu de ceva nou. Nu ar fi ceva rău dacă nu am pierde bucăţele din noi în mulţimea ce se grăbeşte să înainteze spre un inevitabil sfârşit al propriilor firi.
Uităm să fim noi înşine, purtând în schimb măşti pentru diferite ocazii. Zâmbete vândute ieftin, suflete murdărite de porci sentimentali, trupuri secătuite de puteri şi aruncate înapoi în cursă, minţi încuiate în întuneric. Se formează o prăpastie între ceea ce am fost cândva şi ce am fi vrut să devenim, majoritatea sfârşind pe fundul întunecat al unei pustietăţi. Puţini sunt cei care găsesc puterea şi resursele să treacă pe partea cealaltă, dar asta implică pierderea sufletului şi formarea unei personalităţi noi, diferită de cea care şi-a dorit cândva să reuşească.
Avem momente în care oglinda nu ne mai ajută. Ne holbăm la corpul din faţa noastră, întrebându-ne ce vrea de la noi. Nu ne mai recunoaştem. Ne minţim că totul e bine şi că strălucim. Dar pentru asta furăm stele care nu ne aparţin, lăsându-i pe cei mai puţin norocoşi fără speranţă. Şi totuşi, la sfârşitul zilei realizăm că cei cu adevărat fericiţi nu suntem noi, cei care am realizat ce ne-am propus, ci aceia cărora le furăm visele. Pentru că ei nu au fost nevoiţi să-şi vândă sufletul, ei sunt fericiţi în sărăcia şi ignoranţa lor.
Ne părăsim pe noi înşine din dorinţa de a ne schimba. Devenim animale mânate de orgoliu şi setea de putere. Renunţăm la ceea ce înseamnă persoana noastră pentru a fi pe placul mulţimii. Şi mulţimea strigă! Ca o fiară flămândă îţi cere sufletul. Şi tu îl serveşti pe tavă.
Se pare că nu primim întotdeauna ce ne dorim. Degeaba îmi urlă sufletul şi se zbate să îl audă cineva. Ei pur şi simplu aleg să ignore. Azi au intrat din nou în mine una câte una toate fiarele şi mi-au mutilat fiecare celulă, transformând-o în durere. Mi-au tăiat răsuflarea şi au închis-o ca să mă chinuie. În stomac, fluturii mei şi-au găsit sfârşitul în vid. Încă puţin şi vidul înghiţea totul. Mă macină din interior o durere mută, încercând să îmi spună că ceva îmi lipseşte. Îmi agită inima, îmi inundă plămânii, îmi iau foc oasele, îmi zgârie pielea şi toate astea fără să lase urme.
Şi nimeni nu mă crede. Mi s-a spus că e doar în imaginaţia mea. Încearcă să mă mintă că am tot ce îmi trebuie. Că lumea mea e perfectă. Mă asigură că au ei grijă de asta. Eu nu vreau decât să scap. Să ies din starea asta. Să scap de durere. Să-mi liniştesc inima. Să pot deschide ochii.
"-Ştiu exact ce îţi trebuie. Dar trebuie să îmi promiţi că nu vei lua mai mult decât este necesar."
"-Promit."
O singură înghiţitură. Un strop. Şi am crezut că îmi trece. Dar odată ce ai gustat din nou libertatea, nu vrei să te mai opreşti. Vrei să te asiguri că nu-ţi vor mai răpi starea de bine. O mulţime de idei îmi trec acum prin minte, dar una singură îşi prinde rădăcinile şi sapă adânc. Vreau mai mult.
Număr secundele. Inima îşi revine. *tum tum tum*. Închid ochii şi respir uşor. Acum sunt bine. Îmi privesc mâinile. Nu mai tremură. Tot ce lipseşte acum e un duş şi pot spune că am mai supravieţuit o zi.
"-Ai promis că nu vei lua mai mult."
"-Să nu ai niciodată încredere într-un dependent!"
Nu, nu ai dreptul să mă judeci. Şi tu ai trecut prin asta măcar odată. Toţi suntem dependenţi. Ne consumăm pentru ceva anume. Trebuie doar să ne dăm seama pentru ce ne pierdem...
Privind în urmă la ultimele două luni jumate, pot spune sincer că am trăit vara din plin. Mi-au fost aproape cei mai dragi oameni, atât în clipele de bucurie cât şi în cele mai puţin fericite. Am rupt legătura cu persoanele care mă ţineau în loc, alegând să înaintez alături de cei care contează. M-am schimbat atât de mult încât mă uit acum în oglindă şi mă întreb dacă mai sunt cu adevărat eu. Am pierdut nopţi întregi gândindu-mă că am destul timp să dorm când ajung acasă. "Acasă"... pentru mine a căpătat un nou sens. Pentru mine "acasă" vara asta a fost orice loc în care mă simţeam bine şi în care eram alături de oamenii care mă iubesc. Am renunţat la tot ce a fost înainte şi am început de la zero. Prieteni noi, locuri noi, sentimente noi, melodii noi ce aveau să mă schimbe.
Nu am văzut marea şi nici nu mi-am ţinut soarele în palmă, dar am avut parte de valuri de iubire şi căldură în suflet. Pentru prima dată mi-am păstrat fiinţa intactă şi am trăit. Nu am mai desprins mintea de corp şi suflet, ci pur şi simplu m-am bucurat de mine. Am realizat că deşi trebuia să mă maturizez, încă sunt privită cu ochi calzi când mă port ca un copil. Aşa ştiu că oricum aş fi, cineva mă iubeşte.
Am râs multora în faţă când îmi vorbeau de iubire, dar se pare că vara asta a venit şi rândul meu. A venit rândul meu să mă las măcinată de dor şi de dorinţa de a-l avea în permanenţă lângă mine. A venit rândul meu să-mi leg orice vis de el. Rândul meu să fiu dependentă. Să tremur doar când mă sărută. Să fiu fericită. Să iubesc.
M-am trezit în fiecare dimineaţă cu mirosul de cafea şi zeci de planuri. Multe s-au pierdut pe drum, dar cele care au contat au fost duse până la capăt înainte de miezul nopţii. Am încetat să mă tem de trecut pentru că am înţeles că nu se va mai întoarce. Mi-am facut curaj şi am privit înainte. Am realizat că am pierdut multe până acum şi nu m-am bucurat de fiecare rază de soare.
Mai vreau o vară şi încă o vară tot ca asta!
Am toamnă în suflet. Iubesc. Sunt fericită.
De ce mereu trebuie să aşteptăm ceva în schimbul unor gesturi? De ce nu putem pur şi simplu să acceptăm un "mulţumesc", un prieten, un zâmbet şi să trecem mai departe? De ce toţi aşteaptă ceva de la mine? Şi de la tine.
Am nevoie de un duş rece să-mi spăl gândurile negre. Am nevoie să fac toate imaginile din trecut transparente, ca să pot vedea prezentul.
Îmi voi crea propria furtună de linişte.
Nu obişnuiesc să stau singură, dar uneori mă văd nevoită să o fac. Nimic nu mişcă în casă. Sunt doar eu, laptopul, Sting pe fundal şi furtuna de afară. Am ochii prea obosiţi ca să mai stau trează şi să scriu, dar nu am altă alternativă. Altfel, nu pot adormi.
Faptul că te-am văzut şi zilele ce au trecut m-au făcut să mă gândesc la tot ce a fost. Nu, să nu crezi că regret sau că aş vrea să te aduc înapoi. Ar fi ultimul lucru pe care aş vrea să-l fac. În tot timpul ăsta am învăţat să-mi iubesc propria persoană şi să nu o împart cu nimeni. Am început să mă privesc altfel, să mă văd altfel. Am învăţat că nimeni nu-mi merită efortul. Şi am decis că nu a venit încă timpul să fiu rănită.
M-am gândit zile la rând şi nu-mi pot aduce aminte cum s-a terminat. Era joi, vineri? Ai minţit, ai spus adevărul? Mă iubeai? Sau pur şi simplu am fost omul potrivit la locul potrivit? Am greşit? Ai greşit? Regreţi? Nu ştiu dacă vreau să îmi răspunzi la întrebări pentru că adevărul m-ar putea speria. Mă gândesc că ai face în aşa fel încât să nu mă răneşti încă odată. Îmi eşti dator cu asta. Pe de altă parte, cunoscându-te, asta ar fi lovitura de graţie şi ai avea grijă să mă distrugi.
Aşa că nu, nu mă interesează ce ai putea să-mi spui. Data viitoare îmi voi întoarce privirea şi voi alunga toate gândurile astea. Şi ca să fiu sigură, îl voi lua pe el de mână şi-l voi săruta, amintindu-mi că perioada asta va trece şi odată o să merite efortul.
P.s.: Mai zâmbeşte şi tu. Îmi păreai trist. Eşti ok?
